|
?? CIUDATUL SA
Cont Sters
Inregistat: 23-11-2007
Mesaje: 4425
|
|
Doi pe o piatră
de Lucian Gheorghe
În mijlocul scenei o piatră mare, albă, pe care stă un cuplu, Ea şi El. În spatele lor luna plină acoperită parţial cu un cearceaf boţit. În colţul din dreapta al scenei, un câine de talie mare,cu blana alb-murdar, doarme făcut colac. O piesă muzicală tristă se aude pe fundal peste care se suprapune din când în când şuierul îndepărtat al vântului. Ea şi El stau unul lângă celălalt.
El: Aş bea o sticlă de vin alb. Nu-i aşa că este ciudat? Eu care nu prea mă omor cu vinul alb, acum aş bea una rece şi mare. Alb. Alb şi sec.
Ea: Eu nu beau vin. Îmi place berea, dar fără spumă. Şi neagră. Cât mai neagră cu putinţă. Hai să bem o bere!
El: Bere, bere...
Ea: Bem bere! Adu halba aia care ti-am cumpărat-o de ziua ta.
El: N-o mai am. Am spart-o când am dat-o pe mama afară în şuturi.
Ea: Mama ta?
El: Toată viaţa am aşteptat să o pot da afară din viaţa mea pe maică-mea. Devenisem un soi de şopron părăginit în care ea îşi dosea frustrările.
Ea: Da? Când?
El: Mama a spus : Rock’n’roll! Şi a fost rock’n’roll!
Ea: Îmi pare rău, sincer.
El: Pentru mama?
Ea: Nu, pentru tine, că eşti un animal nefericit.Eu cred că semăn foarte bine cu mama ta.
El: La ce semeni, la sex?
Ea: Nu, la figură, adică la faţă, ca să înţelegi mai bine
El: Da, şi la perversitate
Ea: Mulţumesc, chiar nu era nevoie s-o spui.Apreciez, eşti un drăguţ.
El: De ce să nu o spun? Oricum nu-ţi pasă sau mă rog, n-ar trebui să-ţi pese...
Ea: Să ştii că îmi pasă.Oricât de greu ţi-ar veni să crezi
El: E pe dracu’. Nu sunt pentru tine decât o piatră pe care îţi aşezi fundu’ ăla obosit ori de câte ori ţi-l simţi în primejdie.Cum fulgeră puţin mai tare afară, hâţ pe piatră.Uiţi, bineînţeles, că din piatra asta pe care tu nu dai doi bani a crescut, totuşi un om.
Ea: Ăsta-i beton, nu piatră. Piatra este altceva, credeam că ştii să faci diferenţa.
El: Mă rog, piatră, beton, tot dracu’ ăla.Mă duc să aduc nişte vin.Mi s-a uscat gâtul de tot. Plus de asta, mă mai şi enervezi cu lecţiile tale de geologie...
Ea: Te rog, adu-mi şi mie un pachet de ţigări.Aş fuma şi cu ochii o ţigară bună
El: da’ ce sunt eu dragă? Menajera ta? Ia uită-te la ea...
Ea: Te rooog!
El: Nu, nu este de ajuns. Ca să obţii ceva de la mine trebuie să te umileşti.
Ea (punându-se în genunchi în faţa lui) : Să mă umilesc? Poftim, mă umilesc. Te rog, adu-mi un pachet de ţigări.
El: Nu este suficient, umileşte-te mai mult!
Ea: Până aici, te rog! Sex oral nu-ţi fac nici moartă, să-ţi intre bine asta în cap!
El: Moartă nici n-ai avea cum şi în afară de asta, ar fi o onoare pentru tine, nu o umilire.
Ea (aşezându-se la loc pe piatră) : E demodat să faci sex oral pentru un pachet de ţigări. Dar nici să mă las de fumat nu pot.
El: Nu-mi vine să cred ce vremuri trăim.
El (se ridică în picioare şi caută prin buzunare) : Şi ştiu sigur că le-am pus bine, da’ unde or fi.Am luat mai devreme.
Ea: Ce?
El: Ţigări, ce.Ştiam că mereu rămâi fără şi ţi-am cumpărat să ai şi tu de rezervă, dar se vede treba că este imposibil.
În sfârşit, le găseşte şi cu un gest larg, curtenitor, i le dă. Ea întinde mâna lacomă.Apucă pachetul şi-l desface grăbită. Scoate o ţigară şi o aprinde băieţeste, cu un chibrit. Apoi dă capul pe spate scoţând satisfăcută fumul pe nas.
Ea: Câinele tău este de rasă?
El: Da, este de rasă, ce-ţi pasă ţie?
Ea: Întrebam şi eu aşa...E frumos.
El: Nu e frumos. E câine.
Ea: Aşa ai fost tu mereu, un laş. Nu ai avut niciodată curajul să recunoşti. (trage aferată din ţigară.) De fapt, ce mă miră, toţi aştia ca tine, lipsiţi de imaginaţie, sunt şi răi şi laşi.
El: (contrariat) : Un laş? Pentru că n-am spus despre un câine că nu este decât un câine?
Ea: Mai bine nu-ţi mai spun.Ştii tu prea bine la ce mă refer. Laşule!
Se aude sunând înfundat, un telefon mobil.
Ea (chichoti, apoi cu maliţiozitate): Te sună wife-ul, stai puţin...
El (se ridică de pe piatră brusc pipăindu-şi cu frenezie buzunarele) : Nu este adevărat.
Ea: Nu pe dracu’. Ia să vezi!
El (găseşte telefonul şi uitându-se la ecran): Ups!
Ea: Cine este?
El (cu un ton amărât): Wife-ul este...
Ea: Ce dracu’, eu îs proastă? După miros.
El (retoric) : Are în sânge asta. (Răspunde la telefon cu voce nevinovată : ) Da, roaba!
Wife-ul (se aude vocea stridentă prin telefonul pe care El îl ţine departe de ureche) : Cum mi-ai spus?
El ( fâstâcindu-se) : Roaba, nu aşa...
Wife-ul (urlând) : Pe mine să nu mă faci roabă, boule, că dracu’ te ia, auzi?
El (împăciuitor) : Păi aşa spune popa, nu ştii, roaba lu’...
Wife-ul (la fel de nervoasă) : Gura! Ascultă de ce te-am sunat; să treci prin piaţă şi să cumperi cartofi, ceapă, ouă şi mere. Notează ca să nu uiţi!
El: Da, notez. Câte ouă?
Wife-ul (exasperată) : şapte ouă!
El (nedumerit, prefăcânu-se că noteză) : şapte ouă...aşa...
Wife-ul : Unde eşti acum?
El (uitându-se în jur cu o mină nevinovată) : La o bere; cu băieţii, ştii tu...
Wife-ul (pe un ton ameninţător) : înghite-ţi berea repede şi marş acasă. Să dea dracu’ să întârzii!
El (timorat) : Nu întârzii, eu... (de la celălalt capăt se aude tonul. Bagă telefonu în buzunar şi se preface că notează  Şapte ouă, mere...
Ea: Ce spuneam eu că eşti un laş? Şi prost pe deasupra.
El (zeflemitor) : Ei, ce să-i faci...nu toţi s-au născut sub semne celebre ca ale tale. Iertare pentru originea mea modestă.
Ea: Dar sub ce semn este născută înălţimea voastră născută, dacă nu este cu supărare?
El (cu emfază, străduindu-se să pară serios) : În zodia vărsătorului...pe găt!
Ea (dispreţuitor, ridicănd o mână spre cer) :EU!
El (evocator) : Ehee, ce ştii tu...pe Arca lui Noe aveam cuşetă separată. La agitaţi.
Ea (exaltând de bucurie) : Te ştiu! De acolo te ştiu, Nelu!
El ( întorcându-se cu faţa la Ea şi privind-o în ochi) : Nelu!? De abia mă obişnuisem cu Vali şi acum mă iei cu Nelu? De fapt, îmi poţi spune cum doreşti, important este ca să te uiţi la mine când îmi vorbeşti...restul pricep eu...
Ea: Porc!
El: Rapandulă!
Ea: Rapandula-i mă-ta!
El: Păi, n-ai spus tu că semeni extraordinar cu mama? Ce te deranjează acum?
Ea: La figură! Sau eşti tâmpit?
El: Dar ai fost de acord şi cu perversitatea!
Ea (mirată) : Nu-mi amintesc
El (ridiculizând-o) : Nu îmi amintesc, mă scuzaţi, cu mine vorbiţi? Mă scărpinam în cap şi toată atenţia mea era concentrată acolo.
Ea: Cu mine vorbeşti?
El (pufnind în râs) : Ei, ce spuneam...Daaa, cu tine!
Ea: Lasă, nu-mi distrage atenţia de la ce vroiam să spun de fapt, adică să te întreb...cine era tipa de ieri?
El (instantaneu) : Naşa lu’aia mică!
Ea (curioasă) : Daaa? Şi ce căuta, mă rog la tine după birou?
El : A venit să-şi ceară scuze că stă cu spatele la mine
Ea: Nu, zău, chiar aşa? Când asta?
El (dezvinovăţindu-se) : Când stătea cu spatele la mine, nu pricepi? I-am spus că „nu-i nimic, este şi poziţia mea preferată.”
Ea: O iubeşti?
El: Nu. Pe tine te iubesc!
Ea (dând din mâini a lehamite) : Sunt convinsă. Mai ales când dormi (îndreptându-se ameninţător spre El : ) Tu cu mine trebuia să fi, prostule, nu cu rapandula aia (pufnind dispreţuitor : ) Auzi, cică era mă-sa bolnavă, d-aia a luat-o de nevastă. Ai fost un laş! Maică-ta are dreptate, am vorbit asta cu ea. Cred că este singura care mă înţelege şi mă iubeşte mai mult ca orice pe lume.
El (gânditor, dar neconvis) : Trebuia să rămâi cu ea. (brusc declamativ : ) Şedinţa se suspendă pentru pişu, pişu...
Ea : Nu ştiu ce-am avut noi...
El : Ce a-ţi avut? Depresie în grup, asta-ţi avut!
Ea : Habar n-ai.
El : Te iubesc!
Ea : Mă iubeşti...degeaba ( răstindu-se : ) Ştii ceva? Tu ai nevastă, eu am bărbat, aşa că degeaba mai facem teoria chibritului acum.
El (ironic) : Da? Curios...şi dacă ai bărbat, de ce nu este lângă tine când ai mai multă nevoie de el?
Ea (mai mult pentru sine) : Nu poate, ştiu că este ocupat cu munca sa. Dar îmi scrie aşa de frumos... (tristă) : ...când scrie...
El (privindu-se într-o oglindă imaginară din palmă) : Ai un rol foarte important!
Ea : Da, ştiu.
El (pufnind) : Nu tu, eu!
Ea : Aha, sigur! Întotdeauna doar TU!
El (clătinând din cap) : Chiar nu înţelegi nimic. Ar trebui, încă de pe acum să pui bani deoparte pentru bătrâneţe. Din prostie nu se iese la pensie.
Ea (râzând) : Tu vorbeşti? Cine este căsătorit? Aud? Tu sau eu?
El : Nu despre asta vorbeam...
Un câine traversează scena, mirosind de zor în stânga şi dreapta. Nu dă nici o atenţie câinelui alb care doarme liniştit în continuare.
El (străduindu-se să pară autoritar) : Îţi ordon să intri în cuşcă! (dezamăgit de câinele care îşi vede nepăsător de treaba lui.) : Doamne, ce neascultători sunt câinii din ziua de azi!
Ea : Asta este o adevărată performanţă!
El : Ceea ce demonstrează că sunt un adevărat ofiţer! (strigă după câine, amical : ) Ce nu ai spus mă că am fost colegi?
Ea (contrariată) : Cine? Ce? Cu cine?
El (sâcâit) : E, cu tine... (arătând spre câine : ) El cu mine.
Ea (dându-se jos de pe piatră şi îndreptându-se spre spatele ei) : Plicticoasă specie mai eşti...
El (răsucindu-se în direcţia ei : ) Chiar nu putem fi prieteni?
Ea : Nu, pentru că ai ochii albaştrii
El : Da, ca în pozele color.
.....................................................................................................................
Ea (apărând de după piatră şi punându-şi fusta în ordine) : Mă gândesc că îţi trebuie ceva exerciţiu pentru a ajunge în asemenea hal de ratare.
El (gânditor) : Da, cred că aşa este...dacă mă gândesc la toţi aceşti ani pe care i-am petrecut exersând...
Ea : Ai exersat destul de bine. Se pare că din cauza efortului te-ai îmbolnavit de incompetenţă.
El : Da, sufăr de incompetenţă, aşa cum alţii suferă de răceală sau insomnie.
Ea : Nu de răceală, că aia trece până la urmă, găseşte altceva.
El : Ce altceva? Reumatism? Cancer?
Ea : Da, asta este! Ai reumatism la cap şi cancer la suflet. Ce mai, eşti incurabil!
El : După tine, pot fi şi mort, ce contează...
Ea : Nu, este mult mai grav : eşti incurabil!
El : Da, da, ştiu : beţiv, curvar, pierde-vară...
Ea : Băi, trezeşte-te, nu-ţi vorbeşte nevastă-ta la microfon!
El : Mai contează cine vorbeşte? Important este ce aud.
Ea : Important este că te iubesc.
El : Da, ştiu; şi eu te iubesc. Cred că mai sunt asemeni nouă... (însufleţit : ) trebuie să-i dibuim ( conspirativ : ) precis la căderea nopţii!
Ea :Ai înnebunit...hai să filozofăm acum.
El : Ai dreptate, începe tu prima. Ce rămâne din tine va fi dăruit ştiinţei.
Ea (drăgăstoasă) : Nu fi rău, am nevoie de tine.
El : Eu am nevoie de cineva cu care să beau!
Ea : Oricum sunt mai fericită decât tine. Am doi copii care mă fac să nu mă simt singură şi un şifonier plin de regrete în care fac curat în fiecare duminică seara. Când eşti ocupat nu ai timp să te gândeşti la nefericire.
El : Nici eu nu sunt singur, am două facturi restante de plătit.
Ea : Şi wife-ul...
El : Da, şi wife-ul. Deci trei facturi!
Ea : Oricum, ţie nici nu-ţi plac copii, aşa că ce să mai vorbim...
El : Nu este adevărat, îmi plac copii, îmi place în special să-i fac. Mi-am făcut o religie din a umple lumea de săraci. Da, sunt înnebunit după copii!
Ea : Eşti cumva pedofil?
El : Organismul tău conţine o doză letală de prostie. Nici o formă de viaţă nu ar supravieţui în condiţiile astea de stupiditate absolută.
Ea : Oho, a vorbit cel născut la cererea expresă a inteligenţei universale! Şi dacă preadeşteptăciunea dumneavoastră nu este deranjată de întrebare, poate să-mi spună de pe ce planetă vine? Că noi proştii, tare mai duceam lipsă de unul care să aibă răspunsuri la toate întrebările noastre grele.
El : Hai, mai termină, am obosit.
Ea : Ce mai noutate. Aşa te-ai născut. Obosit şi laş.
El : Aşa o fi... tu ai întotdeauna dreptate.
Ea : Nu chiar întotdeauna, dar acum ştiu bine că nu mă înşel.
El : Bine, sunt de acord. Ai terminat?
Ea : Nu. Mai vreau să-ţi spun ceva; ai cele mai triste mâini pe care le poate avea un om.
El (privindu-le : ) Da, ştiu. Poate sunt triste pentru că de foarte multe ori le-am obligat să facă lucruri pe care ele nu le-au vrut, în care nu au crezut. Da, asta este...mi-am chinuit mâinile, le-am minţit, le-am înşelat de nenumărate ori. Port în mine vina călăului care îşi face cu plăcere meseria.
Ea : Ştii, când făceam dragoste şi mă mângâiai, îmi închipuiam că ai ramuri crescute din umeri iar nu mâinile acestea chinuite din care se scurgea tristeţea ce-mi umplea trupul de regrete. Numai aşa puteam zâmbi când îmi spuneai că mă iubeşti, deşi nu a durat nici asta pentru că a venit iarna, această nemiloasă iarnă a sufletului tău şi a trebuit să faci focul. Cu ce, sărmane? Bineînţeles, cu ramurile acelea pe care le iubeam atât de mult, ţi-ai încălzit trupul ciopârţit. Te urăsc pentru asta şi te voi urî până în ziua în care alte ramuri îţi vor creşte la loc.
(Urmează un moment de tăcere. Ea îşi bălăngăne picioarele încet, oprindu-se când acestea ajung în poziţie paralelă cu solul, apoi le coboară precupată.)
El (cu capul cuprins între palme, privind în gol) : Unde vei pleca de aici, te-ai gândit?
Ea (nepăsătoare) : Nu ştiu încă, mai este timp. Voi vedea.
El : Nu se poate ca să rămâi aici?
Ea : Aici unde? Şi să fac ce?
El : Aici cu mine, aş putea avea grijă de tine...
Ea (zâmbind) : Tu? Tu nu poţi avea grija ta, copil nătâng. Aş avea trei copii în loc de doi şi un tată. Plus de asta m-am săturat să fiu nevasta numărul doi.
El (absent) : Eşti prima...
Ea : Tot aia. Prima, a doua, a treia... Suntem prea mulţi în ascensorul acesta.
El : Nu există nici un ascensor. Nimeni nu urcă, nimeni nu coboară. Suntem doar două suflete ce stau pe piatra asta de parcă ar fi crescut din ea. Ca nişte fantome...
Ea : Fantomele sufletelor noastre de odinioară.
El : Tu vei rămâne stafia mea preferată.
Ea : Amin.
|
|
care JE o sa ma mai opresc totusi cu postarile astea insemnind de fapt consum neuronal de-a-n pixu' (si la care oricum nu replica de obicei nimeni... direct vizat, ca si pe topicul asta de fapt 
) - nu mai analizez si de ce (pana funciara de idei, inclin sa cred...) 
