|
?? Lake
Cont Sters
Inregistat: 29-10-2007
Mesaje: 1750
|
|
În viaţa am constatat că, oricât de mult m'aş strădui, nu'i voi putea mulţumi pe toţi. Mereu va rămâne măcar un om care se va simţi defavorizat de ceea ce fac. Mai mult, am văzut că acelaşi gest al meu va fi privit ca o mare bucurie de către un om, în timp ce altul îl percepe ca pe o mare durere. Orice gest al meu va bucura pe cineva şi va întrista pe altcineva, va fi socotit "bun" de un om (sau mai mulţi) şi "rău" de alt om (sau mai mulţi).
Am avut o perioadă în viaţă în care nu găseam rezolvarea la această problemă: dacă, oricât de bune mi'ar fi intenţiile, cel puţin un om se va considera rănit de gesturile mele, ce ar trebui să fac?
Mi s'a spus că un etalon ar fi să iau în calcul doar "oamenii care contează". Dar eu consider că e firesc să învăţ că fiecare om contează la fel de mult, fie că e vorba de un criminal, de un sfânt, de un prinţ, de un cerşetor, de o rudă, de un străin, etc.
O vreme, am cochetat cu o anumită abordare. Am observat în unele situaţii că, deşi nu am avut nicio intenţie să rănesc, cel de lângă mine s'a simţit lezat de gesturile mele. Am căutat să îi explic că nu am avut nicio intenţie să îl lovesc, că gesturile mele aveau o cu totul altă semnificaţie, totuşi el a continuat să se simtă rănit şi să îmi reproşeze asta. M'am întrebat, atunci, ce pot face dacă el nu vrea nicicum să accepte că a înţeles greşit? "E problema lui", am spus.
Şi acum consider că e problema celuilalt ce vrea să înţeleagă, că e problema lui dacă refuză să accepte scuzele şi dacă vrea să se considere victimă, "surdă" la argumentele şi scuzele mele. Dar mi'am dat seama că pot face un pas mai departe. Chiar dacă el refuză să îmi accepte argumentele şi scuzele, eu pot să îmi cer iertare în continuare, pot să îl pomenesc în rugăciunile mele, pot să îl ajut cu inima deschisă ori de câte ori am ocazia. Dacă el refuză să lase rana să i se închidă, e problema lui. Dar eu pot, cu iubire, să pun tot timpul "alifie" pe această rană, fără să îl judec. Poate va veni ziua în care alifia mea va fi mai puternică decât rana în care el îşi tot răsuceşte cuţitul. Poate că nu, dar şi acest caz, va rămâne faptul că, periodic, cineva pune alifie pe rană, făcând'o să se vindece măcar un picuţ. 
Nu sunt adeptul teoriei "păcatului etern", în sensul că o greşeală (cu voie sau fără de voie) nu mai poate fi niciodată reparată, rămând un stigmat pe vecie. Eu cred că orice este o sursă de a învăţa. Unele învăţături vin blând, altele mai dur. Dar pentru orice rană există o alifie, însă e nevoie ca şi cel rănit să accepte să se vindece, nu să păstreze etern în minte rana. Pentru orice om care mă loveşte, există un om care mă mângâie, dar e nevoie să învăţ că acela care azi mă loveşte pe mine, e cel care îl mângâie pe altul. Sau că acela care azi mă loveşte, mâine poate fi cel care mă mângâie, dar pentru asta eu trebuie să trec peste resentimente şi să accept că el a făcut o greşeală (cu voie sau fără de voie) şi nu un păcat capital. Să accept că oamenii se schimbă şi că acţiunile lor sunt dincolo de capacitatea mea de a le judeca, pentru că niciodată nu voi ştii toţi factorii implicaţi în decizia lui de a face acel gest pe care eu l'am perceput ca pe o "lovitură".
Dar aici e o altă poveste: pentru ceea fac eu, voi considera că am avut motive întemeiate să fac ce am făcut. Pentru ceea ce face altul, dacă sunt lovit de gesturile sale, voi considera că "trebuia să se gândească mai bine". Dar, oare, dacă eu eram în locul lui (acceaşi situaţie, aceeaşi moştenire genetică, acelaşi fundal educaţional, aceeaşi copilărie, aceeaşi percepţie asupra vieţii, etc.)... ce aş fi făcut?
|
|
.. cred ca in zilele noastre e un defect...